Sighișoara și împrejurimile ei | Istorie, obiective turistice și restaurante

Sighișoara și împrejurimile ei | Istorie, obiective turistice și restaurante

Recunoaștem că inițial ne gândeam că ne-am rezervat prea multe zile aici, într-un oraș mic unde nu sunt multe lucruri de făcut. Dar realitatea, ca de obicei, bate așteptările, așa că ne-am trezit în ultima zi la Sighișoara că parcă n-ar fi fost rău să mai fi stat o zi-două în plus, căci locuri frumoase încă mai erau de văzut în oraș și prin împrejurimi.

Sighișoara de astăzi e o explozie de culoare, dar în același timp e o filă de istorie bine păstrată, un muzeu în aer liber și un amestec de culturi diferite ce s-au împletit aici și care îi sporesc farmecul pe care îl găsești acum pe fiecare alee, în fiecare clădire și la fiecare colț de stradă.

Pe unde ne-am plimbat, unde am mâncat, unde am stat, ce am văzut aici și cum e Sighișoara în pandemie? Hai să povestim!

Table of Contents


File de istorie

Nu poți ajunge la Sighișoara fără să afli istoria tumultuoasă ce a curs peste aceste locuri, căci e unul din cele mai ofertante orașe, din acest punct de vedere, pe care țara noastră le are. Iar ca să îi afli poveștile de demult, cel mai bine e să faci turul cetății însoțit de un ghid de-al locului. Noi am colindat cetatea însoțiți de Prof. Dr. Rareș Șopterean, unul din ghizii locali ai orașului, specializat în istorie medievală în general și în istoria Sighișoarei în particular, un tânăr efervescent ce pune în cuvintele lui mult suflet și pasiune.

Au trecut 740 de ani de la prima atestare documentară a cetății Sighișoara, sub numele de „Castrum Sex”, și 11 ani de când aceasta a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Astăzi e singura și cea mai mare cetate medievală din Europa care a fost și încă este în mod constant locuită.

Dacă în vechime pe zona actuală a cetății locuiau secuii, în perioada medievală aceștia au fost mutați la granițe, căci erau dârzi și războinici, și cetatea a fost colonizată de sași, meșteșugari de meserie, organizați în bresle, cu reguli de funcționare bine stabilite și cu o ordine desăvârșită în gestiunea cetății.

Cetatea n-a fost, însă, ferită de conflicte și nici de evenimente nefericite, așa că, pe lângă invaziile periodice ale altor popoare, Sighișoara a trebuit să se confrunte și cu epidemii de ciumă, cutremure și incendii. Dintre toate, cel care a rămas cel mai viu în istoria orașului a fost incendiul de la finalul lui aprilie 1676, despre care se spune că a pornit de la casa unei femei văduve ce a uitat un foc aprins în timp ce spăla rufe. Focul s-a extins spre podul casei și de acolo către alte case, astfel încăt 70% din cetate a ars atunci. Mai târziu, casele au fost refăcute din cărămidă și piatră, ca să reziste altor calamități de acest fel.

A urmat o perioadă mai liniștită, în care orașul s-a dezvoltat, arhitectura a evoluat, dar Mare Unire din 1918 a adus din nou schimbări, căci momentul nu a fost de bun augur pt sașii care locuiau aici. Dacă până atunci românii erau tolerați, fără a avea vreun drept de decizie, în urma unirii centrul de putere s-a modificat, românii au ajuns în funcții cheie în administrația orașului, iar puterea sașilor a scăzut.

Tot de atunci au început și rromii să populeze satele din împrejurimi, s-au stabilit în casele tradiționale rămase goale, iar o parte din specificul lor transilvănean autentic a fost distrus. Astăzi sunt localități unde aspectul original încă se păstrează în bună stare și altele rămase în decrepitudine, majoritar părăsite, cu fațade șterse de vânturi și timp.

Aceasta e istoria Sighișoarei aflată de la ghidul nostru și de la localnicii de astăzi ai orașului. În urma evenimentelor petrecute aici, au rămas însă multe locuri ce amintesc de vremurile trecute, locuri ce adună turiștii la Sighișoara și îi sporesc farmecul pe care orașul încă îl poartă pe străduțele sale.

Obiective turistice în Sighișoara

Așadar, ce am vizitat în oraș, dar și prin împrejurimi?

Am început, cum era și firesc, cu cetatea. Dar și aici sunt atâtea detalii pe care ochiul unui simplu turist nu le pot surprinde, încât un tur ghidat e mult mai de dorit decât o simplă plimbare pe străzi. Și iată pe unde ne-a plimbat ghidul nostru:

Cetatea medievală Sighișoara

Se spune că locuitorii Sighișoarei serveau dimineața întâi un rând de trepte, înainte să își servească cafeaua”, și-a început Rareș povestea, în timp ce urcam scările ce duc spre zidurile cetății. Și, într-adevăr, sunt multe rânduri de trepte ce duc spre partea istorică a orașului, chiar dacă acum orașul s-a extins mult spre râul din vale și chiar dincolo de el. Vechile ziduri i-au rămas însă, ba chiar multe din turnurile de apărare ce aparțineau breslelor sunt și acum în picioare, înconjurând cele două coline pe care era amplasată cetatea: Dealul Cetății – cel de la bază – și Dealul Școlii. Așa că ne-am apropiat și noi de ele și, spre deosebire de ordinele din perioada medievală, când doar sașii puteau intra liber în cetate, acum am avut voie să trecem dincolo de ziduri (cu mască obligatorie, pe timp de pandemie) și am ajuns curând în interiorul cetății.

Turnul cu ceas

Considerat și simbolul orașului Sighișoara, Turnul cu Ceas este unul din turnurile strategice de unde cetatea era apărată în cazul eventualelor asedii. Este cel mai înalt dintre turnuri, din acest motiv fiind și cel mai vizibil dintre toate, protejând intrarea principlă din cetate care este accesibilă și acum prin pasajul ce trece pe sub turn. În construcția sa îmbină o varietate de stiluri de arhitectură, deoarece a fost construit în trepte, iar tendințele fiecărei perioade și-au pus amprenta asupra sa, de la stilul gotic la influențe specifice renașterii, apoi romantice și baroce.

Ceasul uriaș include două cadrane pe ambele fațade ale turnului – cea dinspre intrare și cea din cetate – care măsoară fiecare aproape 2 metri și jumătate în diametru și sunt însoțite de figurine sculptate în lemn, reprezentând simboluri importante pentru viața oamenilor în trecut.

Pe partea din interiorul cetății:

  • în partea stângă, jos – zeiţa Păcii cu o ramură de măslin şi o trompetă în mâini;
  • în partea dreaptă, jos – un toboşar ce bate ora exactă, atunci când clopotele sună și ele din turn;
  • în centru – „Dreptatea”, cu balanţa în mână, și „Justiţia”, legată la ochi și cu sabia în mână;
  • în partea de sus – doi îngeraşi reprezen­tând „Ziua” şi „Noaptea”; Ziua cu o flacără pe cap şi o inimă în mâini, Noaptea cu câte o torță în fiecare mână; aveau rolul de a marca ziua de muncă de 12 ore a meşteşugarilor din Cetate ce făceau schimb la 6 dimineaţa şi la 6 seara.

Iar pe fațada spre exteriorul cetății:

  • în partea stângă – același toboşar, sau sosia lui, bătând ora exactă;
  • în partea dreaptă – „Călăul”, cu biciul și securea în mâni, ca avertisment pentru cei ce intră în cetate și trebuie să respecte legile;
  • în centru – șapte figurine reprezentând zilele săptămânii, fiecare din ele apărând la „fereastră” în ziua dedicată ei: Diana (luni), Marte (marți), Mercur (miercuri), Jupiter (joi), Venus (vineri), Saturn (sâmbătă) și Soarele (duminică, Ziua Sorelului).

De-a lungul timpului turnul a avut roluri diferite, de la închisoare la sediu al primăriei orașului, iar în momentul de față găzduiește Muzeul de Istorie din Sighișoara, singurul astfel de muzeu din țară organizat pe verticală, distribuit pe șase niveluri, având spre expunere piese de arheologie sau ale breslelor și o colecție de icoane vechi, pictate pe lemn sau pe sticlă. Muzeul e deschis turiștilor zilnic, până la ora 15:30 în perioada pandemiei, iar prețul de intrare este de 15 ron / persoană. Acest tarif îți permite să ajungi și până la camera unde e instalat mecanismul ceasului, lângă figurinele ce îl însoțesc și chiar până pe terasa de sus a turnului, de unde vederea spre întreg orașul este, poate, mult mai spectaculoasă decât din orice altă parte.

Turnurile de apărare

Așa cum spuneam, majoritatea turnurilor breslelor pot fi încă văzute și astăzi. Din cele 14 inițial construite, fiecare aparținând câte unei bresle distincte, nouă mai sunt în picioare, incluzând aici și Turnul cu Ceas. Unele din ele serveau ca depozit de muniție, altele aveau cu rol direct în apărare, motiv pentru care au avut loc explozii care le-au distrus parțial sau total; unele au fost restaurate sau reconstruite complet, iar acum au diverse întrebuințări locale:

  • Turnul Cizmarilor, reconstruit de mai multe ori și sediu actual al stației locale de radio;
  • Turnul Fierarilor, construit pe temelia Turnului Bărbierilor, ars în incendiu, dar reconstruit;
  • Turnul Cojocarilor, distrus și el în incendiul din 1676, dar reconstruit și amplasat la Poarta Törle, în zona unde se împărțeau turmele;
  • Turnul Măcelarilor, de cealaltă parte a aceleiași porți, cu baza în formă de hexagon, pentru o apărare mai facilă;
  • Turnul Croitorilor, distrus prin explozia muniției depozitate aici, dar reconstruit, are rol de poartă a cetății, ca și Turnul cu Ceas, dar este situat în partea opusă acestuia;
  • Turnul Frânghierilor, lângă Biserica din Deal, este singurul turn ce servește drept locuință acum pentru paznicul cimitirului evangelic de lângă;
  • Turnul Cositorarilor, chiar dacă a fost atacat, nu a putut fi cucerit niciodată, dar zidurile sale păstrează urmele gloanțelor primite;
  • Turnul Tăbăcarilor, unul din cele mai vechi turnuri din cetate, păstrat până azi;

Cinci alte turnuri nu s-au mai păstrat, însă, unele fiind distruse, altele utilizate în alte scopuri:

  • Turnul Țesătorilor – a fost dărâmat, iar pietrele i-au fost folosite la pavajul cetății;
  • Turnul Aurarilor – era situat lângă Biserica din Deal, dar a ars în urma unul trăsnet și în locul lui a fost construită o sală de gimnastică a liceului din apropiere, care a devenit apoi capela cimitirului de lângă ea;
  • Turnul Lăcătușilor și Turnul Dogarilor – situate cândva între Turnul Cizmarilor și Turnul Fierarilor;
  • Turnul Pescarilor – amplasat pe malul râului lângă moară, în exteriorul cetății; macheta i se mai poate vedea în incinta muzeului Turnului cu Ceas.

Fascinante aceste turnuri și rolurile lor, reprezentând un amalgam de meserii ce contribuiau la paza și siguranța cetații în care trăiau.

Biserica Mănăstirii

Situată chiar lângă Turnul cu Ceas, biserica este momentan în renovare, așa că nu e prea vizibilă la exterior, iar taxa de acces la interior este de 8 lei. În trecut a fost unul din locașurile de cult renumite ale perioadei medievale. A funcționat inițial ca biserică dominicană și apare menționată și în recomandările papei ca loc de pelerinaj pentru cei ce doreau să obțină indulgențe. După mai multe modificări prin care a trecut, acum biserica deservește religia luterană, ca urmare a trecerii sașilor la acest cult.

Piața Cetății și trenulețul turistic

După ce intri în cetate, venind agale dinspre Turnul cu Ceas, ajungi imediat în piața centrală a cetății, locul unde aveau loc spectacolele, pedepsele cu public și piețele meșteșugarilor; cert e că piața era punctul principal de atracție al cetății de atunci și continuă să fie și în prezent, chiar dacă nu mai are același rol în viața locuitorilor de astăzi.

Acum găsești aici mai degrabă terase cu mesele întinse la soare, așteptându-și oaspeții, lângă clădiri sclipind în culori vii cu care toamna parcă se asortează de minune. Nuanțele cu care sunt pictate casele sunt cele originale, din perioada medievală, ne asigură Rareș, căci în timpul restaurărilor varul a fost rașchetat până la primul strat, fiind descoperite culorile inițiale, care au fost apoi copiate întocmai.

În mijlocul pieței, câte un trenuleț cu iz medieval îmbie turiștii la o plimbare sighișoreană. O atracție ce nu poate scăpa copiilor, cum nici Albert și Ayola nu au lăsat-o să treacă pe lângă ei (chiar dacă, în aerul tare de toamnă și sub legănatul roților pe pavajul cetății, somnul i-a furat pe la jumătatea drumului și au moțăit îmbujorați, dar zâmbind). Iar pentru voi, părinți și bunici, dacă n-ați reușit să vizitați cetatea însoțiti de un ghid de-al locului, această plimbare e modalitatea perfectă de a afla legendele Sighișoarei de demult, semnificațiile clădirilor pe lângă care treceți și istoria cetății medievale, căci trenulețul vine la pachet și cu o poveste a orașului, în legănat de roți pe caldarâm și somn de copii îmbujorați alături.

Casele „speciale” ale cetății

Sunt câteva case în interiorul cetății care au poveștile lor speciale și plimbându-te pe străduțe nu ai cum să nu le observi. Unele sunt chiar central amplasate, în apropierea Turnului cu Ceas și a Pieței Cetății, pe altele le găsești pe străduțe adiacente, dar la fel de fermecătoare.

Prima pe care o zărim este, poate, și cea mai promovată turistic – Casa lui Vlad Dracul – locul unde fostul domnitor al Țării Românești s-a retras pentru a își pregăti revenirea pe tron. Tot aici se spune că s-a născut și fiul său, Vlad Țepeș, ceea ce face din ea o atracție mai ales pentru fanii legendelor lui Dracula.

Chiar vis-a-vis de ea, Casa Venețiană iese în evidență prin arhitectura atipică față de restul caselor din cetate. Legenda spune că primarul Stephanus Mann a făcut o pasiune pentru o frumoasă venețiană și i-a construit în mijlocul cetății această casă în stil venețian, cu scări ce coboară spre gondolă și ferestre neogotice.

Ajungând în piața centrală, una din casele ce o mărginesc este Casa cu Cerb, locuință a unui alt primar al orașului care, în marea lui pasiune pentru vânătoare, și-a împodobit casa cu un cap de cerb și l-a pictat în mărime naturală pe zidul casei. Decorațiunea s-a păstrat până azi și cerbul poate fi admirat privind spre cetate de pe zidul clădirii care are astăzi rol de pensiune.

Dacă mergi apoi spre scara ce urcă pe Dealul Școlii, undeva pe stânga poți zări pe unul din ziduri un mesaj inscripționat de proprietarul casei, mesaj ce a fost descoperit în urma lucrărilor de restaurare a clădirilor din cetate. În rândurile scrise, omul îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a păstrat neatinsă casa de incendiul care a ars cetatea în anul 1676. Se consideră că de aici în sus casele au scăpat de flăcări, iar cele de mai jos au ars atunci când 70% din cetate a fost distrusă.

Iar undeva mai în spate, pe Strada Tâmplarilor, la stâlpul porții unei alte case stă pictat un pinguin dolofan, ca dovadă peste timp (și mod de a se lăuda, probabil) a excursiei pe care proprietarul locuinței a făcut-o în Sud, acolo unde trăiesc pinguinii.

Toate fac parte din istoria atât de bogată a Sighișoarei, pe care Rareș ne-a făcut să o cunoaștem ca și cum s-ar fi derulat în fața ochilor noștri.

Scara acoperită a școlarilor

În stânga Pieții Cetății, la capătul Străzii Școlii, ajungi la o scară cu acoperiș de lemn ce urcă până pe Dealul Școlii, locul unde se aflau biserica și școala, în strânsă legătură una cu alta. Scara era dedicată elevilor ce aveau de mers zilnic la școală și înapoi, iar acoperișul avea rolul de a îi proteja de ploaie, de vânt sau de ninsoare.

Dacă la început scara avea aproximativ 300 de trepte, pe parcurs numărul lor a fost redus până la doar 175 de trepte acum, grupate câte 6 una după alta după care se află câte o platformă de odihnă, ca să faciliteze urcușul dar și ca să evite eventualele căzături. Aceste scări au totodată și o semnificație mai profundă: amintesc de cele 6 zile lucrătoare, urmate de una de odihnă.

Le-am urcat și noi bineînțeles, unii mai în grabă, alții mai visători, în timp ce Rareș ne povestea despre obiceiul locului ce încă se mai păstrează:  înainte de căsătorie cuplurile să vină aici să urce scara împreună și se sărută pe fiecare treaptă ca să își demonstreze dragostea și devotamentul unul față de celălalt, dar și răbdarea și rezistența în fața greutăților urcușului.

Dealul Școlii și Biserica din deal

La capătul scării acoperite, peisajul se schimbă complet și ajungi într-o zonă cucerită de natură. De aici se întrevăd cele două clădiri reprezentative: Școala din Deal, actualul liceu „Josef Haltrich”, și Biserica din Deal, a treia cea mai mare biserică din Transilvania (dupa bisericile din Sibiu și Brașov).

Fiecare din ele a avut o importanță capitală pentru locuitorii vechii cetăți a Sighișoarei și sunt încă obiective-cheie ale orașului de astăzi, atât din punct de vedere turistic cât și funcțional, ambele fiind încă folosite în scopurile pentru care au fost construite.

În apropiere se găsesc și cimitirul cetății unde se odihnesc, din perioada medievală până astăzi, atât persoane importante ale orașului cât și locuitorii obișnuiți, Turnul Frânghierilor, locuit de paznicul cimitirului, și capela construită pe locul fostului Turn al Aurarilor.

Iar de pe zidul ce înconjoară biserica poți admira iveliștea spre zidurile cetății de la bază și spre orașul de dincolo de ele, clădiri cu acoperișuri cărămizii ce se amestecau, când am ajuns noi, printre frunzele aurii de toamnă ale copacilor care îmbracă tot Dealul Școlii.

Obiective turistice în împrejurimi

În următoarele zile ne-am propus să vizităm și locurile din jurul Sighișoarei, căci peisajele până aici ne-au cucerit și sigur aveam ce descoperi. Nu am ajuns noi peste tot, dar am găsit câteva locuri tare frumoase, pe care merită să le puneți pe listă dacă ajungeți aici.

Domeniul Dracula Daneș

Imediat cum ieși din Sighișoara, spre Mediaș, la intrarea în localitatea Daneș un drumușor la stânga te duce până în fața Domeniului Dracula Daneș, un spațiu amenajat în mijlocul naturii, unde poți lua masa, te poți caza și te poți plimba în voie în natură.

Pentru cei pasionați, sunt și spații amenajate pentru lecții de echitație, caii pot fi admirați în grajdurile lor sau direct pe teren, iar puțin mai încolo, plimbându-ne pe alei, am ajuns și la o mini-grădină zoo, foarte atratactivă pentru copii, unde am admirat animăluțele, am mângâiat căprițele și ne-am mirat de cocoașa cămilei care trăiește aici. La întoarcere, înainte de plecare, am salutat-o și pe zâna toamnă, am felicitat o fetiță care își aniversa ziua de naștere chiar aici în parc și ne-am oprit pe la locul de joacă special amenajat lângă râu.

Un loc tare frumos și liniștit, deloc aglomerat când am fost noi, unde poți petrece o zi întreagă de relaxare și sigur găsești destule lucruri de făcut.

Bisericile fortificate din Patrimoniul UNESCO

Se zice că în această zonă erau în Evul Mediu mai bine de 300 de biserici evangheliste fortificate, vechi biserici-cetăți, cu turnuri și ziduri înalte, ce aveau rol de apărare pentru sașii și secuii care trăiau aici. Dintre ele, în jur de 150 mai sunt încă în picioare și, ce-i drept, trecând prin satele din Transilvania tot întâlnești câte una în cale sau vezi des indicatoare ce te îndrumă spre ele, unele funcționale alte închise, mai mult sau mai puțin bine păstrate, dar mărturii a organizării riguroase și a rezistenței oamenilor ce au trăit pe aceste locuri.

Dintre toate, șapte astfel de biserici sunt înscrise în Patrimoniul Mondial al UNESCO, chiar dacă nu sunt singurele care merită vizitate: Prejmer, Viscri, Saschiz, Biertan, Valea Viilor, Câlnic și Dârjiu. Noi am reușit să ajungem la patru dintre ele și le-am pus pe listă și pe celelalte, pentru călătorii viitoare:

Biserica Fortificată din Biertan

A fost prima la care am ajuns, continuându-ne drumul de la Daneș spre Mediaș și abătându-ne undeva la stânga, din Şaroş pe Târnave. De când am văzut-o, am fost impresionați de dimensiunile ei și de grandoarea cu care stă înălțată pe o colină din centrul satului, parcă veghind încă asupra păcii acestuia. Programul de vizită e destul de scurt și, cum ajunsesem chiar înaintea pauzei de masă ne-am grăbit să urcăm pe treptele acoperite ce ne-au dus până în curtea bisericii, dincolo de zidurile de piatră ce o protejau cândva de posibili atacatori. Iar acum atât curtea îmbrăcată în haine de toamnă, cât și priveliștea în jos spre sat și împrejurimi inspiră atâta pace și liniște încât nu ți-ai putea imagina că aceste locuri au fost cândva frământate de atacuri și asedii.

Interiorul bisericii e destul de simplu, specific locașurilor de cult evangheliste, doar altarul iese în evidență prin cele 28 de picturi ce îl alcătuiesc, înfățișând scene din viața lui Iisus, a mamei sale, Maria, și diverse alte picturi cu sfinți, ceea ce îl face unic în Europa. Și tot la capitolul unicitate, biserica iese în evidență prin alte două aspecte: ușa uneia din încăperile anexe, dotată cu un stil de încuietoare în 19 puncte, ceea ca făcut-o să fie premiată și la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris, și o cameră, tip închisoare, dar una atipică: nu pentru cei ce încălcau legea, ci pentru cuplurile care doreau să divorțeze. Închiși în camera aceasta și fiind nevoiți să împartă același pat, aceeași masă, același scaun, aceeași lingură, pâine și apă, fără cuțit, practic tot ce aveau, ajungeau să renunțe la ideea inițială și, practic, în 300 de ani, un singur divorț a avut loc în Biertan.

Fascinați de poveștile locului, dar și de peisajul autumnal, ne-am oprit ceva mai mult aici, ne-am delectat cu o cafea la terasa de la baza fortificației și apoi am pornit mai departe, spre altă biserică-cetate.

Biserica fortificată de la Valea Viilor

A fost următoarea noastră destinație. Am trecut de Mediaș și din Copșa Mică am făcut iar stânga și am mai mers puțin, până am ajuns în fața bisericii. De data aceasta am găsit biserica chiar la stradă, însă fațada îi era mai ștearsă de vremuri decât cea a bisericii din Biertan pe care tocmai o lăsasem în urmă, chiar dacă de fapt e cu vreo trei secole mai tânără. Se pare că un cutremur a afectat-o destul de mult, iar renovările au fost rare și îndepărtate.

Încercând să intrăm, am găsit poarta închisă, chiar dacă ajunsesem în timpul programului de vizitare. Din fericire, un număr de telefon era lăsat pe ușa din laterală a curții, am sunat și în 10 minute (timp în care am alergat prin ploaie pe pajiștea de lângă) o doamnă drăguță a venit și a deschis porțile.

Odată intrați, vizităm micul muzeu chiar de lângă poartă, în care e prezentată în fotografii viața sașilor de altădată, mergem apoi pe lângă zidurile înalte de apărare, cu cerdacuri în care poți chiar urca, intrăm în biserică, admirăm stilul gotic în care a fost construită, iar la final doamna ne face semn să urcăm în turnul clopotniței. Scările nu sunt cele mai prietenoase, dar ar fi fost păcat să ratăm vederea de acolo de sus. Satul arată total diferit privit de la înălțime – casele perfect aliniate, de aceeași mărime și cu aceleași acoperișuri cărămizii, doar fațadele în culori diferite, dovedind o dată în plus ordinea săsească ce s-a împământenit pe aceste locuri.

Coborâm din turn, mulțumim doamnei pentru primire și părăsim curtea bisericii, nu înainte de a îi simți în glas nostalgia cu care ne mai spune cât de puțini sași au rămas acum pe aceste locuri, chiar dacă altădată umpleau biserica duminică de duminică.

Biserica Fortificată de la Viscri

În altă zi am pornit pe drumul spre Brașov și ne-am abătut în Bunești ca să ajungem la Viscri. N-a fost chiar simplu drumul până aici, dar când ajungi realizezi că merită tot efortul. E poate biserica cea mai bine pusă în valoare din punct de vedere turistic dintre toate locașurile de cult fortificate ale acestor locuri, chiar dacă e printre cele mai mici dintre ele. Însă zidurile ce o înconjoară, turnurile și cele două bastioane îi dau alura unei adevărate cetăți de apărare, în mijlocul unei coline line înverzite pe care o urcăm și noi ca să ajungem la poartă. Biserica de la Viscri poate fi vizitată zilnic, între orele 10:00-13:00 și 14:00-18:00, de la început de aprilie până la sfârșitul lunii octombrie.

În interiorul zidurilor sunt amenajatate acum mini-muzee ce „povestesc” despre viața omenilor ce trăiau pe aceste locuri în secolele trecute. Am recunoscut și noi unele dintre obiectele expuse aici, căci ne-au povestit buncii despre ele – războaie de țesut, ulcioare de lut, site de cernut făină, porturi tradiționale și dulapuri cu zestre – un bagaj cu amintiri din viața satului de demult, ce vor rămâne doar povești pentru noi și copiii noștri. Din muzeu, tot urcând etaj cu etaj, ajungem în vârful bastionului de unde ni se deschide o primă vedere de sus către satul Viscri și dealurile din jur, pictate de toamnă. Iar tabloul e memorabil.

De partea cealaltă a porții, un alt muzeu, cu specific ceramic, expune zeci de plăcuțe care de care mai frumos pictate – cu imagini, peisaje, icoane, nume și înflorituri – despre care parcă nu îți vine să crezi că pot fi realizate manual, dar panourile ce le însoțesc povestesc exact procedeul de lucru și etapele prin care trec până ajung în faza finală.

În mijlocul lor, biserica mică, dar cochetă, împodobită în această perioadă cu coșuri de fructe aduse ca ofrandă în fața altarului, păstrează pictate pe mobilierul din lemn modele înflorate, șterse de timp. Pe o ușă mică din spate se poate urca în clopotnița bisericii, dar un afiș te avertizează că fiecare urcă pe răspunderea proprie. Într-adevăr, treptele sunt destul de înguste și de înalte, dar nu e imposibil de ajuns sus.

Iar de acolo, priveliștea de jur-împrejur, peste turnurile bisericii, peste zidurile de piatră, peste cimitirul din vale, peste casele din sat învăluite în rotocoale lăptoase ce fumegă pe coșuri și până pe dealurile în culori de toamnă care înconjură satul și care se amestecă cu crâmpeie de soare și bucăți de nori e un tablou ce ne va rămâne în minte cu siguranță.

Părăsim biserica de la Viscri încântați de tot ce am descoperit: un colț de lume în care se îmbină fragmente de istorie cu elemente culturale, autohtone și tradiționale specifice celor trei culturi care au trăit pe aceste locuri – sași, secui și români – toate într-un cadru natural alcătuit din puțină culoare, un strop de feerie și multă poveste.

Biserica Fortificată de la Saschiz

Întorcându-ne de la Viscri spre Sighișoara, am oprit în Saschiz să vizităm biserica fortificată de aici, inclusă și ea în Patrimoniul UNESCO și amplasată chiar lângă strada principală. Din păcate, am ajuns puțin după ora 15:00 și am avut ocazia să aflăm astfel că programul de vizite se încheie la 15:00 fix. Așa că ne-am oprit (din nou) să o vizităm a doua zi, în drumul nostru spre casă.

Biserica e simplă, cu același plafon pictat în forma unei rețele de nervuri, stil pe care l-am mai întâlnit și la celelalte biserici pe care le-am vizitat, și ni s-a părut destul de friguroasă. Se poate urca și până la orgă, de unde ai o vedere completă asupra bisericii și a altarului.

La exterior, ne-a atras turnul clopotniței care se asemănă ca stil de construcție cu Turnul cu Ceas din Sighișoara, dar afectat cândva puternic de un cutremur puternic. Acum este recent renovat și se poate urca în el. Odată ajunși în vârf, îi poți admira clopotele și sistemul de apărare, dar nu poți vedea prea mult la exterior, căci ferestrele îi sunt acoperite cu obloane grele de lemn.

Din curte, singura neînconjurată de ziduri mari de piatră așa cum ne obișnuisem la celelalte biserici, poți zări pe un deal din aropiere urmele unei vechi cetăți de apărare – Cetatea Țărănească – despre care se spune că ar fi fost legată printr-un tunel subteran de centrul localității Saschiz.

Ce trebuie să mai știți:

  • Programul de vizită al bisericilor transilvănene este destul de neprietenos, mai ales în perioada toamnei, cu pauze la prânz și cu zile scurte, așa că trebuie să vă organizați traseul destul de strict pentru a fi siguri că le veți găsi deschise atunci când ajungeți. Noi am încercat să ne orientăm după programul de pe Google, dar nu peste tot era corect, așa că uneori l-am aflat la fața locului.

  • În plus, de la 1 noiembrie până în primăvară, bisericile nu mai sunt deschise pentru vizite turistice decât la cerere, cu programare în avans. Noi am prins ultimele zile de toamnă în care programul de vizite era încă aplicabil (fără să fi știut acest lucru dinainte), așa că ne-am considerat puțin norocoși.

Satele transilvănene autentice

Tot colindând pe drumuri de la o biserică fortificată la alta, am trecut prin satele specifice Transilvaniei.

Cu case identice, aliniate de-a lungul străzii, cu porțile înalte ce se contopesc cu fațadele caselor și, de obicei, pictate în culori vii, satele transilvănene sunt un exemplu de ordine și curățenie, dar și de unitate, căci însăși arhitectura lor sugerează ideea de apropiere și de apartenență a locuitorilor la colectivitatea din care fac parte. În mijlocul lor se ridică biserica (în general fortificată) și de multe ori amplasată într-o piață centrală.

Am întâlnit și sate peste care timpul a lăsat urme mai adânci, iar casele au fost abandonate de cei care le-au construit și care și-au dus viața aici, odată cu îndepărtarea secuilor, iar mai târziu a sașilor, de pe aceste locuri. Unele au rămas așa, goale și părăsite, altele au fost ocupate de rromii de azi care le-au schimbat înfățișarea și specificul tradițional. Am fost marcați, de exemplu, de starea în care am găsit satul Dumbrăveni, loc unde altădată fascina arhitectura renascentistă a Castelului Apafi, dar care astăzi este într-o stare degradată, cu ferestre sparte, ziduri ce stau să cadă și ierburi ce l-au invadat de peste tot. Mare parte din casele care îl înconjoară sunt și ele distruse de timp și de nepăsare, ca și bisericile satului peste care pare că s-a pus lacătul de ceva vreme.

Dar sunt și sate care încă se păstrează așa ca odinioară, pe unde ți-e mai mai dragul să te plimbi și să le admiri. Ne-a plăcut mult Biertan și Saschiz, chiar dacă le-am străbătut doar ca să ajungem la biserica din mijlocul satului; colorate, vesele, curate, ordonate și totodată adaptate la necesităție zilelor actuale: fiecare casă avea în fața porții coșul galben, semn că era ziua din săptămână când erau preluate materialele plastice și din metal pentru reciclare.

Dar, dacă e să vorbim despre două sate în care timpul parcă a rămas pe loc, unde dacă ajungi ai impresia că te-ai întors într-un basm de-al bunicilor, acestea sunt pentru noi Mălâncrav și Viscri.


La Mălâncrav am ajuns din întâmplare, când ne întorceam de la castelul Apafi din Dumbrăveni și am cotit-o neașteptat la dreapta, înainte de a ajunge în Daneș.

Nu știu ce ne-a plăcut mai mult.

Drumul până acolo pe o șosea îngustă, necirculată, fără rețea la telefon și în perfectă stare ce „spinteca” păduri aurii și ruginii?

Satul parcă pierdut printre coline, cu aceeași aliniere perfectă, case cu înflorituri pictate pe fațade și nicio mișcare, de parcă ar fi fost un tablou pictat? Doar un cal ce păștea molcom în fața unor case cu puț la poartă, întregind peisajul rural desăvârșit.

Sau biserica din vârful dealului din sat, poate cea mai bine îngrijită și cea mai frumoasă din toate bisericile fortificate pe care le-am văzut, chiar dacă nu e inclusă în Patrimoniul UNESCO?

Ajungi la porțile ei trecând pe lângă casa pictată în galben-viu a preotului evanghelist ce slujește aici și urcând apoi pe treptele ce cuceresc dealul încă verde, dar colorat de frunzele ruginii ce cad din cei câțiva stejari falnici care îl îmbracă. În curtea bisericii, atât de plină de flori, cu alei perfect amenajate, verde și primitoare, am găsit o doamnă cu mâinile adâncite în pământul reavăn, îngrijind cu drag florile. Era tot un zâmbet, chiar dacă mâinile îi îngețaseră și le mai curăța din când în când în apa de ploaie adunată la streașina bisericii. Așa cum aveam să ne dăm seama, era pentru biserică și paznic, și îngrijitor, și ghid și orice mai era nevoie pentru bunul mers al parohiei. Ne-a invitat în biserică unde ne-a povestit despre picturi (e printre puținele biserici evanghelice pictate, ceea ce a schimbă stilul auster care caracterizează de obicei aceste locașuri de cult), despre restaurarea lor, despre altar și specificul lui și despre comunitatea de credincioși evangheliști care au mai rămas acum în Mălâncrav (în jur de 120 de persoane). Ne-a invitat apoi să urcăm în turn (accesibil doar pentru adulți, căci scările sunt cu trepte de fier, abrupte și periculoase pentru cei mici) și ne-a însoțit la final până la poartă, mulțumindu-ne că am venit și le-am vizitat biserica.

Am rămas impresionați de amabilitatea și deschiderea cu care am fost primiți aici, în acest colț rupt de lume, unde nu a ajuns nici rețeaua telefonică, dar unde oamenii trăiesc simplu și frumos.


Și dacă mai sus aminteam de Biserica Fortificată de la Viscri, nu trebuie să neglijăm satul în sine.

Ce e drept, ne-a cam frapat starea drumului din localitate, cu atât mai mult cu cât știam că e un punct turistic destul de căutat, ba chiar și locul unde Prințul Charles are propria lui casă tradițional românească.

Drumul până în Viscri e proaspăt reparat, doar pe o porțiune au mai rămas încă unele utilaje parcă încremenite de timp. În schimb, de la intrarea  în sat, drumul se transformă într-un soi de noroi, mai ales atunci când plouă, și continuă așa de-a lungul satului. O fi, poate, un mod de a păstra „autentic” spiritul tradițional? Ciudat dacă e așa, dar lasă impresia că acesta e prețul pe care trebuie să îl plătești pentru turismul din România.

Oricum ar fi, odată ajuns simți cum satul respiră atmosfera tradițională a satelor de altădată, oamenii pare că își duc viața aici la fel ca acum câteva zeci de ani, doar mașinile cu turiști curioși străbat din ce în ce mai numeroase ulițele satului, căci despre străzi nu prea poate fi vorba, în condițiile în care nici drumul principal din sat nu este asfaltat.

Chiar și așa, Viscri e din ce în ce mai vizitat, satul a fost căutat și documentat chiar și de presa străină, în special cea britanică, și este inclus pe harta mondială a satelor tradiţionale din lume, întreaga localitate făcând parte din patrimoniul UNESCO.

Iar turismul l-a ajutat să se dezvolte, chiar dacă la o primă vedere satul pare a fi compet rupt de lume. Dar aici sunt nenumărate unități de cazare, toate amenajate în stil tradițional autentic transilvănean, principalul loc de servit masa al satului e Restaurantul din Șură, iar o mică afacere a câtorva sătence ce lucrau șosete de lână pentru ceilalți săteni a prins avânt și a devenit un proiect cu succes internațional. Acum mai mult de 100 de femei din sat lucrează produse din lână naturală ce ajung în Germania, de unde sunt apoi distribuite în toată Europa.

Probabil mare parte din dezvoltare i se datorează Prințului Charles care s-a îndrăgostit de aceste locuri. Casa cu fațadă albastră din intersecția satului îi aparține, iar doritorii se pot caza aici pe perioada anului, contra unei sume deloc de neglijat. Dar unde mai ai ocazia să dormi în aceeași cameră unde a dormit de atâtea ori Prințul moștenitor al Marii Britanii?

Recomandări de restaurante în Sighișoara

Iar la final vă spunem câteva locuri unde noi am mâncat și ne-a plăcut, majoritatea din ele cu terase încălzite, mai ales pentru această perioadă de pandemie. Și cum toată lumea caută locuri cu mâncare bună când pleacă în vacanță, ne-am gândit că sigur ajută și pe alții lista noastră:

  • Concordia – o terasă (și restaurant interior) de la baza cetății medievale, pe Strada Turnului, unde stai cu spatele la Turnul cu Ceas, iar mesele sunt mai mereu ocupate. Noi am stat afară, căci pe terasă erau multe încălzitoare și pături la fiecare masă, așa că ne-a fost cald și bine. Mâncarea bună, servirea rapidă, în concluzie ne-am simțit bine.

  • Joseph T este restaurantul de la parterul Hotelului Central Park din Sighișoara. E un local select, cu feluri de mâncare variate, de la variante tradiționale și locale transilvănene, la mâncăruri internaționale, pentru toate gusturile. Nu are terasă exterioară, dar noi l-am găsit complet gol, așa că am avut toată servirea doar pentru noi. Personalul extrem de drăguț și amabil, spațiul este generos, iar mocheta de pe jos e numai bună pentru o sesiune de joacă a celor mici 🙂

  • Cafe Martini, tot cam în aceeași zonă, dar pe partea cealaltă a Pieței Hermann Oberth, e locul unde am luat un prânz delicios ales dintr-un meniu variat, cu tente tradiționale. Terasa generoasă, împodobită cu ornamente de toamnă când am ajuns noi, era înveselită de prezența unui motan somnoros ce se odihnea pe un balot de fân 🙂 Copiii au fost încântați și de mâncare și de pisoi, așa că toți am avut de câștigat.

  • Gasthaus Altepost Restaurant Traditional, din nou un restaurant cochet, amenajat cu foarte mult bun gust mai ales la interior. E specializat în pizza pe vatră (dar nu numai). De altfel, poți admira cum arde focul în cuptor chiar în mijlocul restaurantului. Are și o terasă încălzită la exterior și se află chiar peste drum de Cafe Martini. Noi ne-am oprit doar pentru o băutură caldă, dar cu siguranță merită luată masa aici măcar o dată.

  • Medieval Cafe Restaurant, amplasat chiar în centrul cetății, e varianta perfectă dacă vrei să servești masa într-un cadru care imită cât mai mult atmosfera medievală de altădată. Cu mobilier rustic, feluri de mâncare tradiționale și mese amplasate în separeuri din cărămidă și piatră, nu sunt șanse să nu fii mulțumit de serviciile oferite aici. Noi am luat un mic dejun copios care a fost un bun start într-o zi ploioasă prin Sighișoara cea colorată.

  • Vila Franka, amplasată pe culmea Dealului Gării, undeva în afara orașului ar zice unii, e locul de unde poți admira tot orașul privind de sus, în timp ce bei un ceai cald pe terasa generoasă. Drumul până aici e destul de sinuos, trecând pe lângă gara orașului și urcând culmea dealului până în fața Hotelului Vila Franka. Bineînțeles, există și restaurant interior, dar unde ar mai fi farmecul priveliștii? Noi am ajuns aici într-una din serile petrecute la Sighișoara și ne-am bucurat de panorama orașului scânteind de luminițe prin întunecimea nopții.

Cât despre recomandările noastre de cazare, dacă ajungeți la Sighișoara vă sugerăm:

  • Casa Savri, dacă vă doriți să stați mai în centrul orașului, la baza cetății, într-o atmosferă medievală tipică și în una din casele cele mai vechi ale orașului;
  • Pensiunea GIA, dacă sunteți iubitori ai naturii, preferați zonele mai liniștite și mai puțin turistice și vă doriți să mergeți în expediții ghidate prin împrejurimile orașului.

Ambele sunt alegeri excelente și le recomandăm cu drag!

Cam atât am avut noi de povestit de la Sighișoara. Voi ați ajuns până acum în orașul medieval cu care România se mândrește? Ce v-a plăcut cel mai mult și de ce v-ați întoarce? Sau de ce ați vrea să îl vizitați, în caz că nu ați ajuns?

Și dacă v-au plăcut plimbările noastre, vă așteptăm să vă alăturați pe pagina noastra de Facebook și pe Grupul Familiilor Calatoare pentru și mai multe idei utile despre călătoriile cu copii.

Leave a Reply

Scroll Up
%d bloggers like this: