Încheiam ultimul nostru articol cu promisiunea că vom reveni cât de curând cu detalii noi despre partea turcească a Ciprului începând de la Nicosia cea divizată; așa că avem onoarea să găzduim acum pe site-ul nostru povestea Ciprului de Nord, văzută prin ochii unei povestitoare – Carmen Ciobâcă, lector la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, traducător și pasionat călător în timpul liber. Îi mulțumim că și-a rupt din timpul său și că a reușit să ne poarte imaginația prin locurile mai puțin cunoscute ale insulei. Citiți ca să vă convingeți cât de mult merită descoperită această fâșie de pământ zbuciumată, din mijlocul Mediteranei.
Cipru sau „Insula Afroditei” este o destinație turistică populară datorită plajelor cu nisip fin, peisajelor inedite, bucătăriei tradiționale, prețurilor accesibile și, în general, confortului dat de faptul că este stat al Uniunii Europene. Aceste argumente, la care se adaugă existența unui zbor direct între Iași și Larnaca, ne-au determinat să vizităm Ciprul la începutul lunii iunie.
Pe lângă destinațiile însorite și pitorești din sudul insulei (Larnaca, Limassol, Paphos și Stânca Afroditei, Ayia Napa), am ales să explorăm și Nicosia – ultima capitală divizată din lume, iar una dintre zile am consacrat-o unei excursii în Ciprul de Nord – un spațiu controversat, marcat de contraste, care nu se regăsește aproape niciodată în topul preferințelor turiștilor. Pentru mine a fost însă una dintre cele mai marcante experiențe de călătorie din ultimii ani, experiență pe care o recomand celor care vor să se abată de la „cărările bătătorite”, dar și iubitorilor de istorie, cultură și patrimoniu.
Ca recomandare de început trebuie spus că, pentru explorarea în voie a insulei, este necesară închirierea unei mașini. Noi am ales să închiriem mașina chiar din aeroport. Prețurile sunt foarte bune, iar serviciul este impecabil. Atenție însă! În Cipru se circulă pe partea stângă, regulă valabilă inclusiv în Ciprul de Nord, reminiscență a faptului că insula a fost colonie britanică. De altfel, pe autostrăzile din sud și, în general, pe marginea drumurilor, există peste tot panouri care amintesc șoferilor să conducă pe stânga.
Nicosia – orașul divizat
În ziua în care ne-am hotărât să explorăm capitala, ne-am pornit de dimineață, iar, cum drumul cu mașina pe autostradă durează mai puțin de o oră, am avut întreaga zi la dispoziție pentru a ne plimba la pas prin oraș.
Nicosia (Lefkosia, în greacă sau Lefkoșa, în turcă) este un oraș divizat, traversat de „linia verde”, o zonă demilitarizată, stabilită de ONU în anul 1974, care separă partea grecească de cea turcă. Majoritatea obiectivelor turistice se regăsesc în orașul vechi, împrejmuit de zidurile fostei cetăți venețiene. Pe aceste ziduri ne-am plimbat și noi o vreme, trecând pe lângă poarta Famagusta din partea de est, până când am decis să ne aventurăm în oraș.
Partea grecească
În partea grecească, primul obiectiv ce s-a ivit în cale a fost Palatul Arhiepiscopal, în curtea căruia se află statuia Arhiepiscopului Makarios III, primul președinte al Ciprului. Ne-am pierdut mai apoi pe străduțe înguste, cu terase liniștite și ziduri încărcate de graffitti, ce aminteau cumva de Atena. Un aer tihnit domnea pretutindeni și peste tot puteai deja ghici îmbinarea, uneori antagonică, a celor două culturi: dacă în partea de sud a orașului influența greacă e mai pregnantă, am văzut însă și o baie tradițională turcească (Hamam Omerye) și o moschee.
„Sufletul” orașului este însă strada Ledra, odinioară cea mai lungă stradă a capitalei și centrul districtului comercial. Pe această stradă se află de asemenea singurul punct pietonal de trecere în Nicosia de nord. În partea grecească, strada e amenajată în stil occidental, cu copertine și magazine ale unor mărci celebre. Odată ce treci „granița” însă, aceasta se transformă, uimitor, într-un bazar turcesc, ce amintește de culorile și parfumurile din Istanbul.
Pe strada Ledra, înainte de punctul de trecere, am urcat în Turnul Shacolas, muzeu și observator, de unde am admirat întreg orașul. Contrastul dintre nord și sud poate fi observat și de sus: dacă în partea grecească vezi turle de biserici, iar, dincolo de zidurile venețiene, clădiri de birouri, în partea turcă se zăresc minarete, printre care și cele ale impunătoarei moschei Selimiye, iar pe munții Kyrenia, în depărtare, se observă steagul cu semilună al Republicii Turce a Ciprului de Nord (stat recunoscut doar de Turcia). Poate fi ghicită de sus și linia verde sau „zona tampon” stabilită de ONU.
Ne-am urmat traseul pe strada Ledra până am ajuns la punctul de trecere către partea de nord a orașului. În fața acestuia ne-a întâmpinat un monument ce sugerează, probabil, ororile războiului civil, iar o plăcuță ne-a amintit că ne aflăm în „ultima capitală divizată” a lumii. Pentru că nu știam exact care este procedura de respectat la „vamă”, iar pe Internet circulau diverse zvonuri, ne pregătisem și pașapoartele, dar acestea nu au fost necesare: fiind cetățeni UE, am trecut în partea de nord prezentând doar cartea de identitate. Pentru copii, însă, e necsară prezentarea pașaportului la ghișeul vamal. De altfel, trebuie spus că aceste puncte de trecere, care nu sunt deloc numeroase, au fost deschise relativ recent, și anume în anul 2004. Aveam să observăm că segregarea este omniprezentă, în partea de nord a orașului trăind cu precădere ciprioți turci.
Aceste puncte de trecere mai prezintă o ciudățenie: deoarece Ciprul de Nord este recunoscut ca stat doar de Turcia, dreptul Uniunii Europene nu se aplică acolo de facto. Autoritățile cipriote nu recunosc aceste așa-zise „granițe”: astfel, la punctul de trecere ne-au întâmpinat polițiști pe partea greacă și, respectiv, agenți de frontieră pe partea turcă. Am trăit un sentiment cel puțin straniu – dar nu a fost singurul, după cum veți putea citi mai jos.
Partea turcească
Odată ce treci în partea turcească, denumirile, aerul, obiceiurile, clădirile, mărfurile – totul se schimbă. Globalizarea dispare, nimic nu mai este previzibil, totul devine o uimire perpetuă. Comercianți vând mărfuri din Orient, femei pregătesc plăcinte în plină stradă. Pisici pretutindeni – ca la Istanbul. Cel mai adesea vezi foste biserici creștine care au primit unul sau două minarete, fiind astfel transformate în moschei (este și cazul moscheii Selimiye).
Pentru masa de prânz, am poposit la Buyuk Han, cel mai mare caravanserai din Cipru, construit de otomani în 1572. Este o clădire impresionantă, cu o curte interioară în care se află o mică moschee, dar și un restaurant. Nu mică ne-a fost mirarea când chelnerița ni s-a adresat într-o frumoasă limbă română; am aflat mai târziu că era originară din Republica Moldova. Printre altele, am fost serviți cu sarmale în foi de viță – specialitate tradițională turcă. Între paranteze fie spus, nota de plată a fost la jumătate față de cât plăteam de obicei în sud, în pofida faptului că ne aflam într-un loc turistic.
Pașii ne-au purtat mai apoi până la moscheea Selimiye, fosta Catedrală Sfânta Sofia, care a avut cumva o soartă asemănătoare suratei sale din Istanbul. Este vorba despre cea mai mare și mai veche (fostă) catedrală gotică din Cipru, datând din secolul XIII, din vremea dinastiei franceze Lusignan. A rămas o construcție impresionantă până în zilele noastre, iar modul în care cultura musulmană s-a grevat peste patrimoniul creștin este cel puțin inedit.
Cu cât ne îndepărtam de obiectivele turistice din centru, turiștii erau din ce în ce mai rari, iar peisajul se schimba din ce în ce mai mult. Am nimerit astfel într-un bazar cu mirodenii, argintării, mătăsuri, covoare, care, în mod paradoxal, nu părea să atragă foarte mulți clienți, în ciuda culorilor și aromelor de tot felul și a prețurilor deloc mari. Am traversat apoi o piață publică și am ajuns până la poarta Kyrenia, parte a fortificațiilor construite de venețieni, care era utilizată odinioară de comercianții ce veneau din portul cu același nume, aflat în nordul insulei.
Drumul de întoarcere ne-a purtat din nou pe străduțe înguste, unde găseai tarabe cu mirodenii și vânzători de simit (covrigi turcești), terase cu pisici și comercianți dispuși să negocieze. Asta până am trecut din nou „granița” și am ajuns în minunata lume occidentală, care pare întotdeauna mult mai sigură, și totuși atât de previzibilă.
(Va urma)
